Michelangelo a devenit pictor pentru a putea exprima într-un material mai maleabil ceea ce simțea sufletul său titanesc, ceea ce imaginația sa de sculptor vedea, dar ceea ce sculptura îi refuza. Astfel, acest admirabil sculptor a devenit creatorul, la Vatican, al celui mai liric și epic decor văzut vreodată: Capela Sixtină. Profuzia invenției sale este răspândită pe această vastă suprafață de peste 900 de metri pătrați. Există 343 de figuri principale de o varietate prodigioasă de expresie, multe de dimensiuni colosale, la care se adaugă un număr mare de figuri secundare introduse pentru efect decorativ. Creatorul acestui vast proiect avea doar treizeci și patru de ani când și-a început lucrarea. Michelangelo ne obligă să ne extindem concepția despre frumos. Pentru greci, era vorba de perfecțiunea fizică; dar lui Michelangelo nu-i păsa prea mult de frumusețea fizică, cu excepția câtorva cazuri, cum ar fi pictura lui Adam de pe tavanul Sixtinei și sculpturile sale din Pietà. Deși stăpân pe anatomie și pe legile compoziției, a îndrăznit să le ignore pe amândouă, dacă era necesar pentru a-și exprima concepția: să exagereze mușchii figurilor sale și chiar să le pună în poziții pe care corpul uman nu și le putea asuma în mod natural. În ultima sa pictură, Judecata de Apoi de pe peretele din capătul Sistinei, și-a revărsat sufletul ca un torent. Michelangelo a fost primul care a făcut ca forma umană să exprime o varietate de emoții. În mâinile sale, emoția a devenit un instrument pe care a cântat, extrăgând teme și armonii de o varietate infinită. Figurile sale ne poartă imaginația mult dincolo de semnificația personală a numelor care le sunt atașate.