Domul Iepurelui Alb este povestea unei femei care descoperă ce înseamnă dragostea maternă după ce un pui de iepure pe care îl numește Alb intră în viața ei. În Alb îl descoperă nu doar pe puiul ei dar și jumătatea ei de suflet. După ce îl pierde pe Alb al ei, scrie, în domul pe care îl construise pentru amândoi, povestea agoniei pe care o trăiește, agonie care se sfârșește doar atunci când ajunge să simtă cu toată ființa ei că nimic nu-i va putea despărți vreodată.

Fragment

Domul de sticlă strălucea în noapte. Lumina din interiorul lui se răsfrângea pe zecile de fețe triunghiulare, și luminat așa, domul părea un diamant uriaș cu inima incandescentă.

Cu atâta admirație îl privise înainte... Cu o privire care uneori ardea. Dar frumusețea lui geometrică și luminoasă, care îi dăduse până atunci speranță, în noaptea aceea o rănea. Cupola lui, altă dată protectoare, era neputincioasă în fața unei realități care nu ierta.

În dom, în mijlocul podelei de pământ prăfos, trona un disc de lemn cu o culoare stinsă, pe care își plecau căpșoarele câteva floricele violete, într-un păhărel roșu, translucid. Marginile lui lăsau să se întrevadă o groapă mică și neregulată. Deasupra ei se înălța o scară de metal sub care lumina aprinsă în dom împrăștia cu greu întunericul.

Acolo, undeva, se ghemuise. Și încerca să se ascundă în pătura în care era înfășurată, de frigul nopții de septembrie târziu și de durerea care o hăituia. Privea cu ochii rătăciți discul de lemn din fața ei și ar fi vrut să creadă că era doar un vis urât, din care în curând se va trezi. Și ascultând de un impuls născut pe drumul care o rănea la fiecare pas, se chinuia să scrie, cu degetele tot mai reci, povestea suferinței ei. Era singurul lucru care i-o mai ușura.

De zile întregi mintea îi descria tot ce simțea, cu o insistență de nesuportat. O încerca sentimentul straniu că trebuia să o asculte și să adune toate cuvintele acelea undeva, unde să nu se piardă. Și-n alte dăți o îmboldise să scrie despre lucrurile pe care le trăia. Uneori, despre lucruri minunate. Dar atunci își dorea doar să se bucure de ele netulburat. Alteori, atunci cand o rănea prea mult ceva. Dar atunci rănile erau atât de proaspete, durerea lor atât de vie, că nu voia să le mai răscolească așa.

Dar pentru întâia oară-n viața ei nu reușea s-o mai ignore. Simțea că trebuia să o asculte până la capăt si apoi să scrie tot ce îi spunea. Simțea că era datoria și pedeapsa ei. Și se agăța de speranța firavă că poate într-o zi asta o va salva.

Nici nu ar fi putut să facă altfel. Nu mai avea unde să fugă, unde să se ascundă de durerea ei. Doar în...