Deasupra pustiei lui Azazel se ridică luna, ca o bucată de jăratec; pe o astfel de noapte le plăcea diavolilor să vină la stâna de ţapi.
Stând jos, lângă foc, Azazel pufăie din lulea; e unul dintre cei mai bătrâni diavoli, are aproape şapte mii cinci sute de ani, lung, osos, cu pantaloni din blană de ţap şi un fel de geacă fără mâneci, cu miţele pe dinăuntru.
În jurul colibei, ţapii care i-au fost trimişi cu păcatele oamenilor pe cap, între coarne, dorm.
Ce-o fi visând oare un astfel de ţap?! Negreşit, visează nespus de frumos, căci păcatul e dulce, sau poate are coşmaruri îngrozitoare, fiindcă sunt şi păcate grele care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Cine poate şti ce visează un astfel de ţap?!
Luna roşie, urcată pe cerul ce singur mărgineşte pustia, îl întristeză pe Azazel; altădată, pe o astfel de noapte veneau fărtaţii, chiuind şi huhurând ca flăcăii.
Ce s-o fi petrecând oare acum la curţile din cele mai de jos ale adâncului, la Belzebut? Presimte că se întâmplă ceva rău, mai ales după ce, în urmă cu câtva timp, a venit la el un tânăr, pe care nu ştie dacă să-l ia drept diavol, aşa cum spunea acesta că este, sau altceva... Şi are dreptate să se îndoiască - cu toate că acela era diavol-diavol, însă dintre cei tineri şi pentru lumea modernă, spilcuit, costum, cravată, geantă diplomat, şi care participă la întruniri importante.
Diavolul tânăr l-a privit pe Azazel ca pe cineva pe care-l cunoşti dintr-o poveste, zâmbindu-i cu simpatie, nostalgic. Însă de vorbit, i-a vorbit ca unui coleg de-al lui, încât bietul Azazel auzea mai degrabă sunete, nu înţelegea nimic.