Revoluţia Română a rămas în urmă, dar efectele ei ne domină viaţa şi astăzi! Au trecut două decenii de atunci, iar tăcerea mediilor intelectuale adaugă strat după strat de uitare peste mormintele celor sacrificaţi pentru ca România să revină la statutul de ţară liberă. Rolul istoricilor în conturarea acestei amnezii fundamentale e copleşitor. Istoricul român a continuat să aştepte accesul la documente, probe şi arhive, fără a-şi propune să depăşească rezistenţa regimurilor postdecembriste vinovate de a fi încercat să ascundă trecutul de privirile viitorului. Şi în vremea asta dovezi însemnate s-au risipit, iar martorii n-au încetat să moară. Numeroasele institute de cercetare istorică, Academia, catedrele de istorie au evitat să-şi asume studii de durată, sistematice şi nepărtinitoare, privind Decembrie 1989, exprimând astfel o uriaşă neîncredere în poporul căruia i-a fost pusă la îndoială puterea de a recurge la revoluţie într-un stat totalitar ce n-a mai putut fi reformat (Şi nu numai ele, dacă ne gândim la pasivitatea artelor, la absenţa creaţiilor inspirate de martirajul şi eroismul dovedite în Revoluţie – care a avut şi martiri şi eroi – la refugierea
în spaţiul scepticismului defensiv, la insensibilitatea inculcată societăţii ce a urmat!). România a trăit
o revoluţie în 1821, a trăit o revoluţie în 1848, ambele învinse, dar cu urmări decisive în întemeierea, dezvoltarea şi supravieţuirea statului român, şi o revoluţie în anul 1989, o revoluţie învingătoare, care
a răsturnat o dictatură dintre cele mai sângeroase, dar cu urmări dintre cele mai nefericite: scufundare prelungită în criza tuturor elanurilor ei!