Istoria nu este disputată de judecăţi exclusive. Sau n-ar trebui să fie. Relativitatea e parte a interpretării faptelor omeneşti în desfăşurarea lor milenară. Ce s-a întâmplat cu adevărat va rămâne pentru totdeauna sursa unor aproximări ulterioare, bazate pe culegerea şi studiul mărturiilor şi dovezilor ce au supravieţuit uitării şi acizilor corozivi ai timpului care curge. Şi totuşi, fiinţa îşi caută urmele în trecutul ei, parte a obligaţiei de a se înţelege şi de a-şi putea înfrunta viitorul. Sacerdoţii acestei nevoi, ai acestor datorii asumate, sunt istoricii, cronicarii convulsiilor şi convalescenţelor unor societăţi în arborescenţa cărora se nasc, se înfruntă şi se sting destinele omeneşti. Iată ce este un istoric: un traducător mai mult sau mai puţin inspirat al faptelor în opinii! Despre natura fenomenului anului 1789 se vorbeşte şi astăzi. Mişcarea revoluţionară franceză a fost precedată de revoluţia englezilor. Europa în criză îşi căuta o altă soluţie supravieţuitoare, închisă cum era în ghetoul monarhiilor. După L‛etat c'est moi! trebuiau să apară, vindecător, şi primele charte ale drepturilor şi libertăţilor. După Ludovic al XIV-lea va sosi un Ludovic al XVI-lea! Dar revoluţiile sociale au fost anticipate de revoluţiile convingerilor. Şcoala enciclopediştilor a devansat cu peste douăzeci de ani revoluţia însăşi. Precursorii ei s-au numit Voltaire, Diderot, Jean-Jacques Rousseau. Revoluţia de la 1789 a vorbit limba Franţei, aşa cum revoluţia burgheză de dincolo de Canalul Mânecii a vorbit limba lui Francis Bacon.