Titus Suciu rămâne nostalgicul unei clipe de fervoare. Se putea bănui că, după ce a scris fulgerător volumul de mărturisiri REPORTAJ CU SUFLETUL LA GURĂ (prima carte despre Timişoara lui decembrie '89) autorul s-a oprit în şanţul unde zac mai toate celelalte tomuri despre marile piruete revoluţionare, adică în imposibilitatea de a găsi vreun adevăr profund şi verificabil. Evident, riscul unei a doua cărţi pe aceeaşi temă este considerabil. Odată lucrurile povestite, nu mai rămâne aproape nimic de scris. Se putea improviza patetic, pe distanţe scurte (dus-întors) între „ce mari am fost" şi „iată ce-am ajuns". Tema a devenit, între timp, un refren al comentariilor de tot felul, un bocet naţional interpretat cu virtuozitate crescândă pe măsură ce ne apropiem de periferiile lumii politice româneşti. Un entuziasm à la '89 mi se părea, în '95, derizoriu. Titus Suciu susţine, însă, că lucrurile se pot vedea şi altfel. Că întoarcerea la 16-22 poate să nu fie o cacealma gazetărească, iar reluarea unor episoade ale Revoluţiei ar avea ceva de spus azi, dacă ştim de unde să le privim. A doua sa carte deschide ferestrele spre 10 apartamente de bloc. În cărţile de până acum revoluţionarul trăia intens, n-avea casă, n- avea masă, dirija masele cu o luciditate profetică şi avea întotdeauna dreptate, spre deosebire de politicianul venit a posteriori, care habar n-avea să trăiască intens, gândea înghesuit în spaţiul rimei casă-masă-grasă-gustoasă şi, în mod fatal, n-avea cum să aibă dreptate. Mai realist şi mai blând, Titus Suciu lasă interlocutorii să răsufle.