"...Reveni la fetiță și o descusu până observă că făcea față din ce în ce mai greu. I se ascuțise obrazul și era palidă ca hârtia. Lucia avea dreptate – era firavă și vulnerabilă. Suporta neînchipuit de greu orice fel de presiune.
- Obiectele din pachet le-a recuperat de la criminal, așa ți-a spus? – accentuă.
- Da. Mi-a spus că numai mobilul l-a luat de lângă cadavru. Că a dat telefon la 112, apoi l-a aruncat pe maidanul de lângă Medelin și-l puteți găsi acolo.
- Cum le-a recuperat de la criminal?
- "Nu-ți pot spune, nu acum". Așa a zis, când l-am întrebat.
- Îhm – făcu Varlam, în timp ce mintea lui realiza răsturnarea de situație. Ai observat în ce direcție a luat-o Gil după ce v-ați despărțit?
- În ce direcție? – clipi ea.
- Spre oraș, spre un bloc din cartier, spre Medelin?
Cami clătină capul și lăsă ochii în jos.
- Nu știu – mărturisi de parcă și-ar fi cerut iertare. A dispărut de lângă mine, în timp ce-i răspundeam la întrebare. Eram ciucită jos, lângă peretele blocului și țineam capul aplecat pe brațe când vorbeam. Când l-am ridicat, el nu mai era acolo.
Comisarul-șef zâmbi prietenește, în semn că nu-i nimic dacă nu știe.
- La ce întrebare i-ai răspuns? – fu curios să afle.
- De ce a fugit fratele meu spre Medelin, cu toate că la început o luase direct spre casă și asta l-ar fi salvat.
Ei își băteau capul cu întrebarea asta de zile întregi.
- Și tu știi de ce?
- Sunt sora lui. Am știut întotdeauna ce gândea. Cum gândea. Și el despre mine, la fel.
- Și de ce a schimbat direcția?
Cami avea gura uscată când repetă explicația și vorbi fără intonație, ca un automat. Învățase acest truc, atunci când era gata să izbucnească în plâns. Îi jucau ochii în lacrimi, dar nu plângea. Pe ea, pe ei doi, plânsul nu îi ajutase niciodată ca pe alți copii. Plânsul era semn de slăbiciune, iar pentru ei ar fi fost cu atât mai rău dacă și-ar fi arătat slăbiciunea. Varlam o ascultă siderat și înțelese de ce tânărul Gil Molfeta simțise nevoia să se topească, să dispară din fața ei. Ar fi făcut același lucru, dacă ar fi putut."