„Lui Bacovia îi repugnau teoriile. Probabil că le percepea ca pe niște surse de falsificare. Numai inspirația genuină, senzorială o simțea ca pe o garanție de autenticitate. El se credea un «senzitiv», ca în proza sa cunoscută, nu un intelectual. Se vedea pe sine, probabil, în situația de artist sincer și spontan, în priză directă cu senzațiile care îi tălmăceau lumea, evitând complicațiile și artificiile.

Simbolismul bacovian lasă câteva uși deschise spre esteticile ce vor irupe după el, când poemul va deveni prisma metaforică prin intermediul căreia poetul își caută locul său în lume, dar și lumea încearcă să se facă acceptată de poet. Permisivitatea poeziei bacoviene, forța ei ascunsă, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectând direcții pe care, în aparență, nu le conținea, explică viabilitatea acestei opere de o paradoxală umilință. Probabil că are dreptate Borges când spune: «timpul care dărâmă palatele îmbogățește versurile»!" – Dinu Flămând