Romanul Empatycon sau Cartea vieţii premature dezvăluie trăiri deseori tabuizate din soarta celor ce scriu în limbi de strânsă circulaţie. Crezându-se născut văduv şi, în egală măsură lipsit de simţul Istoriei şi al Geografiei, protagonistul se hrăneşte mai mult cu hârtii, scrise sau nescrise, iar mesajul literar si vital pe care le poartă, îl obligă sa trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată. Vocea lui lăuntrica este, de fapt, o pânză sonora îmbogăţită sau sărăcita de alte voci, cunoscute sau nu, iar viaţa - o aşa explozie ciclică de parabole şi simboluri ale memoriei, încât el afirmă că aerul este ultima staţie a empatiei sale, ca şi ultima staţie a Soartei. Prin empatie, Scribul călătoreşte nu doar în timp şi în fiinţe, ci şi în texte. O armonie mai rar râvnită de literatură, ascunsă în spatele haosului, este treptat revelată tocmai de frânturile din care este compusă sau descompusă cartea.

"În ultima sâmbătă a fiecărei luni, bunicul poreclit în şoaptă Vrăjitorul mă lua de mână şi mergeam la cimitir, unde puteam jura că nu zac schelete, ci cărţi. (...) Încă nu ştiam ce înseamnă o carte şi nici ce înseamnă un om, o femeie, o preschimbare în carte sau în om. Vrăjitorul era ferm convins că cea mai înaltă formă pe care o poate lua o carte după ce este citită şi înţeleasă, este aceea de om, indiferent de sex, etnie, vârstă şi misiune pe această lume. Dacă o carte devenea om, se putea considera – fără a-şi pierde teama de Dumnezeu – mântuită. Iar dacă omul trăia în aşa fel, încât să lase în uitare exact ce lasă în memorie o carte, totul era perfect. Folosea extrem de rar cuvântul „perfect". Ritualul ultimei sâmbete la cimitir (ca să nu zic bibliotecă subterană) se oprea temporar odată cu vacanţele de vară spre a fi reluat iarna, când sâmbetele puteau fi ninse şi ocrotite de sticla gerului, dar niciodată ploioase şi inuman de reci. Întreg oraşul părea băgat într-o sticlă imensă cu cerul în loc de dop". (Fragment)

[În condiţii culturale normale, Kuciuk ar fi fost văzut ca un Marquez al Sud-Estului Europei (...) Kuciuk este copilul teribil al unei Românii care-şi aduce aminte că odată se numea Tracia... / Plural Magazine, Vasile Andru]

[Ardian-Christian Kuciuk este una dintre marile revelaţii ale prozei contemporane. / Dulcea taină a nebuniei, coperta 4, Dan-Silviu Boerescu]

[Acest suav huligan intelectual e osândit să rămână acelaşi lucid ultrasensibil, aed modern al vremurilor mereu zdruncinate din această parte blestemată de lume. Tânărul prozator, cum îi spun unii, este, de fapt, bătrân şi bântuit ca Balcanii. Dar un bântuit calm, care se mişcă printre Dulcile taine ale naşterii şi ale morţii, ale Începutului şi Sfârşitului, cu un sictir de nemuritor sau poate de fiinţă raţională venită din altă lume. / Realitatea românească, Corneliu Vlad]

[Prozator vizionar, de o forţă uimitoare, practică o adevărată maieutică aplicată memoriei universale, nu se poate abţine să nu foreze în pântecele de piatră al mitului, să extragă rezultatul însângerat cu ambele mâini şi să ni-l arunce în faţă împreună cu un torent de parabole menite adeseori să ascundă mai curând decât să reveleze. Este uimitor întotdeauna procesul firesc (în acest caz) prin care distopia universală ia naştere într-un "ambient" atât de înscris normalităţii. / Ziarul de Duminică, Bogdan Alexandru Stănescu]