Lumea stătea pe marginea unui abis pe care ochiul omenesc abia îl putea cuprinde.Zilele erau tot mai scurte,iar cerul părea să-și fi pierdut lumina caldă, schimbându-se într-un cort de umbre tulburi.Vânturile aduceau zvonuri și știri care se întrepătrundeau:alianțe rupte,fronturi deschise,orașe care cădeau sub povara propriilor conflicte.Oamenii își trăiau zilele cu frică,dar mai ales cu un sentiment ascuns,mai profund decât teama morții,teama de a fi uitați,de a nu lăsa în urmă nicio urmă,niciun ecou al existenței lor.În această lume sfârșită,un bătrân pe nume Avraam răsărea ca o lumină fragilă,purtător al vechilor scrieri al profețiilor.Într-o colibă izolată,el citea Ezechiel și Apocalipsa,iar cuvintele vechi răsunau ca niște clopote în sufletele celor care îl ascultau.Vorbele sale nu erau doar avertismente,ci hărți către înțelegerea sfârșitului:fiecare fragment din Scriptură devenea un indiciu pentru ce urma să vină,o punte între trecutul tumultuos și un viitor ce se pregătea să fie scris în lumina eternă.În timp ce Avraam vorbea despre războaiele finale și despre semnele cerului,o schimbare subtilă începea să se simtă în aer.Nu era doar frica,ci anticiparea,ca un freamăt care anunță furtuna înainte ca norii să apară.Oamenii simțeau că istoria se concentra într-un moment unic,că fiecare alegere,fiecare pas și fiecare gând contează într-o ecuație mai mare decât întreaga omenire.Și în mijlocul acestui haos,speranța strălucea timidă:promisiunea unui răsărit diferit de toate,începutul unei lumi în care lumina și pacea nu ar mai fi doar un vis.Prologul "Ultimului Răsărit" nu este doar începutul unei povești despre sfârșitul lumii,ci și despre renaștere.Este povestea oamenilor care învață să privească dincolo de umbre,să găsească sens în dezastru și să aștepte cu credință lumina care va transforma totul.În această așteptare,timpul pare să se dilate,iar universul însuși pare să respire,pregătind scena pentru cel mai uimitor răsărit pe care lumea l-a văzut vreodată,răsăritul care nu cunoaște sfârșit.