Cu mult înainte ca oamenii să cunoască durerea,într-o lume neatin­să de suferință și uitare,Zeii domneau peste toate cu o mână nevăzută.Pământul era tânăr, soarele blând,iar inimile oamenilor nu cunoșteau nici teama,nici moartea.Nimeni nu plângea.Nimeni nu mințea.Lumea era pură,ca o grădină neatinsă de vântul durerii.Însă într-o clipă,ordinea aceasta s-a schimbat.Nu printr-un război.Nu printr-un cutremur.Ci printr-un simplu gest omenesc:o mână care a deschis un vas.Se spune că a fost pedeapsa zeilor.Alții spun că a fost o lecție,o trezire.Dar toți sunt de acord asupra unui singur lucru:în acel moment,când Pandora a ridicat capacul,lumea s-a schimbat pentru totdeauna.Din cutie,care nu era o simplă cutie,ci o poartă între tărâmuri,s-au revărsat toate lucrurile pe care omenirea nu le cunoscuse până atunci:boala,trădarea,mânia,gelozia,moartea.Ele au prins rădăcină în inimile oamenilor și au rămas acolo de atunci.Și totuși...ceva a rămas în interior.Când Pandora,înfricoșată,a încercat să închidă vasul,un ultim duh,slab și tăcut,nu apucase să iasă.Era Speranța,mică,fragilă, dar luminoasă.Și în acel moment,lumea nu s-a pierdut.Lumea a supraviețuit.Aceasta este povestea Pandorei.Nu doar despre o greșeală,ci despre curiozitate, cădere și renaștere.Despre ceea ce se pierde și despre ceea ce merită păstrat.Este povestea unei lumi care învață,cu fiecare generație,să trăiască nu fără rău,ci în ciuda lui.Iar cutia? Ea rămâne deschisă.Nu pentru că trebuie să scape ceva din ea.Ci pentru că în golul ei se află oglinda noastră.Și poate,în acea tăcere adâncă,se mai aude încă un șoaptă:
"Speră."