Înainte ca omul să înțeleagă moartea,înainte ca floarea să închidă petala la asfințit,a fost o taină tăcută care unea lumea de sus cu lumea de jos.Numele ei era Persefona.Născută din iubirea pământului roditor,fiica Demetrei,zeița grânelor,ea a fost,la început,doar un zâmbet în lumină,o copilă crescută printre crini și raze.Era Kore,"fecioara",fără umbră,fără teamă.Păzită,ferită,iubită cu o intensitate care nu lăsa loc morții.Dar nicio floare nu rămâne veșnic înmugurită.Într-o zi,pământul s-a deschis,iar din adâncurile sale a urcat Hades,zeul lumii de dincolo,și a răpit-o în tăcere.Un act de forță? Da.Dar și o chemare.O coborâre care avea să transforme fiica în regină,zâmbetul în judecată,viața în ciclu.Persefona nu a devenit doar stăpâna umbrelor.Ea a devenit puntea dintre sfârșit și început,între spicul frânt și sămânța care renaște.În fiecare an,se rupe din îmbrățișarea mamei sale și coboară în regatul umbrelor,iar lumea plânge cu frunze căzătoare.Iar când revine,pământul tresare de dor și totul înflorește.Ea este floarea lumii de dincolo,născută din lumină,hrănită de întuneric,înflorind doar în echilibru.Aceasta nu este doar o poveste despre zei.Este o poveste despre noi toți:despre ceea ce pierdem și regăsim,despre despărțire și reîntoarcere,despre iubirea care se maturizează în absență,despre moartea care învață să nu mai fie sfârșit.Persefona trăiește în fiecare lacrimă acceptată,în fiecare zâmbet revenit,în fiecare ciclu al naturii și al inimii.Aceasta este povestea ei.Nu doar zeiță.Nu doar regină.Ci taina vie a echilibrului.Persefona – floarea care a înflorit în Infern și a transformat moartea în promisiune.