Nu știu exact când am început să mă pierd.Poate într-o noapte liniștită,în timp ce spălam vasele și ascultam știrile pe fundal.Sau poate în dimineața în care m-am privit în oglindă și mi-am dat seama că zâmbesc doar din obișnuință.Poate a fost mai devreme de atât.Poate m-am pierdut încă din copilărie,când am învățat că trebuie să fiu cuminte,să țin genunchii lipiți și privirea în jos.Am fost soție.Femeie decentă.Mamă.Gospodină.Mereu atentă să nu fiu "prea mult". Prea doritoare.Prea vie.Prea sinceră.Dar în mine,întotdeauna a existat o foame.Nu una de mâncare,nu una de lucruri,ci o foame de atingere,de priviri care ard,de momente care frâng timpul în două.O foame de a fi văzută,atinsă,dorită fără rușine.Mi-am trăit viața împărțită între ce trebuie și ce simt.Între jurămintele rostite la altar și trupul care cerea mai mult decât ceea ce primea.Nu pentru că nu am fost iubită.Ci pentru că iubirea aceea nu știa să vorbească în limba pielii mele.Aceasta nu este o poveste cu eroi sau eroine.Nu este o justificare,nici o dramă lacrimogenă.Este,pur și simplu,o confesiune.O femeie.O viață dublă.O sete.O căutare.Adevărul spus în șoaptă,în pat,în oglindă,în scrisori care nu au fost niciodată trimise.Poate te vei regăsi.Poate te vei revolta.Sau poate vei închide cartea și te vei întreba dacă tu ai curajul să spui adevărul.Eu îl spun acum.Fără mască.Fără milă.Aceasta este confesiunea mea.Și o scriu nu pentru că trebuie,ci pentru că n-a mai rămas nimic altceva de făcut.