Pe cerul dintre continente,acolo unde timpul se diluează între fusuri orare și sufletul pare suspendat între lumi,a trăit o femeie care a iubit cu o aripă de pilot și cealaltă de mamă.Numele ei era Élodie Moreau,un nume rostit cu respect în aviație,dar rostit cu teamă,dor sau admirație tăcută în viețile celor pe care i-a atins fără a rămâne niciodată pe deplin.A fost ofițer,soție,iubită,amantă,călătoare.A fost un puzzle de identități,construit cu migală,din piese riscante și fragmente de adevăruri ascunse.În fiecare țară,în fiecare dragoste,a lăsat o urmă.Uneori,urma era un zâmbet într-o fotografie,alteori era un copil,o fiică născută dintr-o clipă de pasiune și abandonată în brațele unui tată iubit.Șapte fiice.Șapte lumi.Șapte continente ale inimii.Povestea aceasta nu e una obișnuită.Nu începe cu un "a fost odată" și nici nu se încheie cu "și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".Este,mai degrabă,un jurnal scris în tăcere,pe marginea hărților aeronautice,în calendare ascunse,în scrisori netrimise și zboruri care nu apăreau niciodată în registrele oficiale.Este o confesiune smulsă dintr-o viață dublă,uneori triplă,în care minciuna a fost singura formă de protecție.În ziua în care și-a spus povestea,Élodie nu a cerut iertare.Nu s-a apărat.A privit în cameră,a înregistrat vocea și a spus adevărul,crud,profund,uman.Pentru prima dată,nu a fost pilotul impecabil,femeia de fier,soția loială sau mama absentă.A fost ea.O femeie care a trăit sfidând regulile gravitației,nu doar ale zborului,ci și ale inimii.Aceasta este Marea Mărturisire.Nu pentru a judeca.Nu pentru a scuza.Ci pentru a înțelege cât de departe poate zbura o femeie când nu are voie să aterizeze nicăieri.