Sus,pe crestele ascuțite ale munților,acolo unde doar vulturii cutează să zboare și unde norii își lasă umbrele tăcute peste prăpăstii adânci,trăia o floare de colț.Nu era o floare obișnuită.Născută din roua dimineții și binecuvântată de lumină lunii,ea creștea singură,ascunsă de ochii lumii,cu rădăcinile prinse adânc în piatra rece și visurile agățate de cer.Se numea Edelia,un nume nerostit de nimeni,dar purtat cu mândrie în tăcerea muntelui.Zi de zi,vântul îi cânta cântece vechi,iar stelele o vegheau.Dar inima ei vegetală,nevăzută și neauzită,tânjea după altceva.O dorință adâncă o făcea să tremure în nopțile limpezi:să poată merge,vorbi,simți...să fie om.Să coboare în lumea de jos, acolo unde râurile râd,copiii se joacă și oamenii își împart iubirea și durerea.Ani la rând,Edelia a visat cu ochii spre zare.Dar cine s-ar fi gândit că,într-o zi,pașii unei femei bătrâne,cu ochi ca mușețelul și miros de iasomie,aveau să se apropie de stânca ei? Era Zâna Floraea,zeița florilor,o ființă bătrână ca pământul,dar plină de blândețe.Ea putea vorbi cu toate plantele și simțea,în acea floare de colț,o altfel de viață.Atunci,în adierea vântului,Edelia și-a înălțat rugăciunea.Nu pentru nemurire,ci pentru viață.Pentru simțire.Pentru a cunoaște lumea cu toată frumusețea și greutatea ei.Și zâna a ascultat...Aceasta este povestea unei flori care a îndrăznit să viseze mai departe decât linia orizontului.Povestea unei inimi fragile,născute din munte,care a coborât în lume nu ca să se piardă,ci ca să înflorească altfel.