Există iubiri care trăiesc în șoaptă,și altele care se aprind precum o torță în vântul lumii.Iubiri care nu au fost scrise în scrisori ori rostite în pledoarii înflăcărate,dar care au ars în taină,cu o lumină care nu se stinge.Așa a fost iubirea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși,o iubire sculptată nu în marmură,ci în cântec,nu într-un legământ,ci într-o privire,într-o tăcere,într-un dor nemărturisit.Ea,femeia cu voce de pământ reavăn și jale nesfârșită,s-a născut sub cerul Bucureștiului,dar a purtat în glas toate văile și dealurile românești.El,bărbatul care a plecat desculț din Hobița cu dalta în inimă,a modelat lumea întreagă în forme simple și divine.Unul a cântat durerea poporului,celălalt a cioplit-o.Și,cumva,fără să-și propună,s-au întâlnit într-un moment suspendat între destin și întâmplare.Nu au fost niciodată un cuplu în sensul lumesc al cuvântului.Nu s-au fotografiat ținându-se de mână,nu s-au căsătorit, nu și-au dedicat poezii.Dar au împărtășit ceva mai adânc:o vibrație comună,o înțelegere a frumuseții care nu se strigă,ci se păstrează ca un foc mocnit,în miezul tăcerii.Brâncuși o asculta pe Maria ca și cum piatra i-ar fi vorbit.Iar Maria cânta pentru el ca și cum fiecare vers ar fi fost o lovitură de dalta în eternitate.Aceasta nu este doar povestea a două destine artistice.Este o odisee a spiritului românesc.O poveste despre cum două suflete și-au găsit oglindirea unul în celălalt,chiar și fără să se posede.Despre cum vocea poate deveni sculptură,și piatra,cântec.Despre cum,uneori,iubirea cea mai adevărată este cea care nu se consumă, ci care rămâne,ca o Coloană a Infinitului,ca o doină ce nu se sfârșește niciodată.Aceasta este Iubire Sculptată în Cântec.O poveste adevărată.Sau poate doar o legendă.Dar una care,ca toate marile iubiri,merită spusă.Și auzită.Și simțită.