În zorii lumii,când cerul încă mai sângera din rănile primelor zei,o spumă s-a ridicat din mare,albă și fremătătoare,iar din ea s-a născut Afrodita,nu doar o zeiță,ci o întrebare veșnică.De ce iubim? Și de ce iubirea,care pare a fi darul cel mai sfânt,aduce în urmă lacrimi? Această poezie nu este doar o odă adusă frumuseții sau dorinței,ci o coborâre în străfundurile unei divinități care a simțit tot ce simte omul:extazul întâlnirii,flacăra pasiunii,dar și trădarea,rușinea, despărțirea.Afrodita n-a fost niciodată doar o icoană,un chip de marmură cu flori în păr.Ea a fost și rănită,și trădătoare.A iubit bărbați muritori.A pierdut fii.A fost dorită,apoi uitată.A înălțat orașe printr-un sărut și le-a prăbușit printr-o alegere.Dar dincolo de mituri și legende,Afrodita rămâne o forță vie,ce pulsează în fiecare gest sincer,în fiecare privire care tremură,în fiecare trup care iubește chiar și când știe că va durea.Ea este începutul,căci din iubire se nasc toate: poeziile,orașele,viețile.Și este și sfârșitul,căci în lipsa iubirii,lumea devine rece,rigidă,o simplă succesiune de legi și pași calculați.Această poezie este o confesiune.A unei zeițe.A unei femei.A unei firi umane.Este cântecul Afroditei care,după ce a fost înălțată pe Olimp și coborâtă în uitare,se regăsește pe sine nu în slavă,ci în acele clipe fragile în care iubirea se confundă cu durerea,iar dorința cu absența.Veți citi nu doar despre zei,ci despre voi.Veți regăsi,în fiecare strofă,o tresărire cunoscută.O rană.O speranță.Un ecou.Pentru că Afrodita nu trăiește doar în legende.Ci în fiecare suflet care iubește,chiar dacă știe că va sângera.Bine ați venit în tărâmul unde iubirea nu e promisiune,ci încercare.Unde frumusețea e și dar,și blestem.Bine ați venit în povestea Afroditei,zeița care a îndrăznit să simtă.