În fiecare zi percepem lumea cu ajutorul simțurilor noastre. Vedem obiecte, auzim sunete, atingem suprafețe. Totul pare atât de imediat și "concret"! Dar este aceasta cu adevărat realitatea? Sau pur și simplu navigăm într-o mică parte a unui univers alcătuit din mai multe niveluri, vizibile și invizibile? Cunoștințele moderne și străvechi, fizice și metafizice, ne invită să reflectăm la această întrebare eternă.

Experiența noastră de zi cu zi ne limitează adesea înțelegerea. Suntem obișnuiți să recunoaștem lumea doar prin ceea ce putem vedea, atinge sau măsura. Cu toate acestea, sub suprafața acestei percepții "normale", coexistă multe alte realități. Realitățile fizice, care ne scapă simțurilor, coexistă cu dimensiuni metafizice, încărcate de sens și mister. Gândiți-vă la macrocosmos și microcosmos: două extreme în care viața noastră de zi cu zi se dizolvă în scări de mărime aproape de neînțeles.

În domeniul fizic, universul se dezvăluie în niveluri stratificate de realitate. La nivel cosmic, putem doar întrevedea imensitatea. Partea pe care o putem "vedea" reprezintă doar 5% din întregul univers cunoscut. La nivel macroscopic, ceea ce percepem, realitatea noastră pare concretă. Cu toate acestea, chiar și un obiect simplu, cum ar fi un scaun, ascunde un adevăr foarte diferit. La scară subatomică, ne confruntăm cu un univers de particule care urmează legi fizice contraintuitive. Experimentele cu entanglement cuantic arată cum, la nivel subatomic, două particule pot fi conectate instantaneu pe distanțe mari, ca și cum ar ignora conceptul de spațiu și timp. Albert Einstein și Niels Bohr au fost primii care au zguduit din temelii ideea noastră de realitate, încercând să răspundă la faimoasa întrebare: "Luna există atunci când nimeni nu se uită?"

Alături de nivelurile fizice, se extinde enigma metafizicii. Metafizica investighează ceea ce nu este imediat perceptibil, punând la îndoială însăși esența ființei. Grecii antici, precum Platon, își imaginau o lume a "ideilor", perfectă și imuabilă, pentru care lumea materială era doar o copie slabă. Ne amintim cu toții alegoria peșterii: oamenii înlănțuiți vedeau doar umbre pe pereți, fără să vadă niciodată lumina directă a adevăratului Soare.

Găsim concepte conexe și în filosofiile orientale. "Vălul lui Māyā" din tradiția indiană descrie lumea fenomenală ca fiind o iluzie care voalează adevărata esență a realității. Religiile, misticismul și spiritualitatea, pe de altă parte, interpretează această dimensiune invizibilă ca un loc în care sufletul sau "sinele" se conectează cu transcendentul.

Dar cum putem distinge ceea ce este fizic de ceea ce este metafizic? Această întrebare ne conduce la una dintre cele mai profunde întrebări din istoria filosofiei: ce este realitatea?

Gânditorii greci antici, precum Aristotel, au încercat să împartă lumea în substanță și accident. Substanța este ceea ce există în sine, iar accidentul este ceea ce există în relație cu altceva. Investigațiile lor au pus bazele unor milenii de speculații.

Astăzi, oamenii de știință, la fel ca filosofii, continuă să își pună întrebări. Fizica modernă, de exemplu, a combinat ontologia clasică cu relativismul cognitiv. Potrivit lui Werner Heisenberg, părintele principiului incertitudinii, observația însăși modifică obiectul observat. Cu alte cuvinte, nu putem cunoaște niciodată realitatea într-un mod "pur". Ceea ce percepem este întotdeauna o reflectare a implicării noastre în procesul cognitiv.

Suntem deci limitați de corpurile noastre, de simțurile noastre, de limbajul nostru. Cu toate acestea, dorința de a cunoaște ceea ce este real ne conduce dincolo de toate dificultățile în teritoriile cunoașterii .