Înainte de zei,de timp și de nume,când totul era tăcere curgătoare,iar haosul nu era încă destrămat în stele,s-a aprins o scânteie fără cauză.Nu avea chip, nici margini,nici glas,dar în ea tremura ceva mai adânc decât lumina:dorința.Ea nu voia să posede,nici să ardă.Voia doar să existe,să simtă,să se îndrepte spre ceva ce nu fusese încă născut.Acea scânteie a devenit Eros.Nu zeu,nu copil,nu amant.Ci începutul.Flacăra vie din pieptul întregii creații.Când Uranus a sărutat noaptea,când Gaia a rostit primul freamăt al pământului,Eros era deja acolo.Tainic, invizibil, dar prezent în tot ce se leagă,în tot ce vrea să devină altceva prin atingere.Nu e doar iubire.Este tensiunea dintre două suflete care se caută,este clipa dintre privire și îndrăgostire,e fiorul ce precede atingerea,e cuvântul nerostit care clădește tăcerea.Eros nu trăiește în templele zeilor,ci în palmele muritorilor care se ating cu frică.Nu domnește printre porfiră și aur,
ci printre lacrimi,vise,inimi frânte.Când o femeie își leagă sufletul de o speranță,când un bărbat pleacă și lasă în urmă o scrisoare,când două ființe știu că iubesc,fără să fi rostit vreodată "te iubesc" acolo e el.Această epopee nu e despre victorie.Nu despre glorie,nici despre zei ce ard.E despre drum.Despre un zeu care și-a pierdut zborul,ca să învețe ce înseamnă să iubești cu pământul sub pași.Despre flacăra care nu mistuie,ci luminează.Despre dorința care nu cere,ci așteaptă.Despre Eros.Dorință.Flacără Vie.Și drumul spre inima lumii.