În vremuri uitate de ceas și umbră,când stelele încă se arătau la amiază iar pădurile șopteau limba veche a începutului,se năștea în inima unui sat liniștit un prunc cu ochi de fier topit și palme ce ardeau chiar din vis.Numele lui era Andrei,fiu de fierar,dar sângele lui ascundea o taină mai veche decât focul nicovalei.Valea Soarelui,așezarea în care Andrei a crescut,era un loc domol,cu oameni truditori și zile rotunde ca pâinea caldă.Dincolo de ultimele case însă, dincolo de râul unde nu cânta nici broasca și nici pasărea,începea Pădurea Fermecată,o lume de umbre verzi,tăceri ciudate și răsuflări care nu aparțineau nici omului,nici fiarei.Bătrânii satului vorbeau rar despre ea,doar în nopți de iarnă,când vântul aducea înapoi glasuri rătăcite.Se spunea că pădurea fusese cândva vie și blândă,dar că o durere străveche o întunecase.Și din acea zi,cine pășea între copacii ei fără să fie chemat...nu mai ieșea niciodată la fel.Dacă ieșea.Andrei n-a fost chemat.A fost ales.Dar nu avea să știe asta decât atunci când,într-o dimineață în care potcoavele băteau în ritm de soartă,un cal regal s-a oprit în fața fierăriei lui.Iar sub copitele acelui cal începea o poveste ce avea să lege stelele de pământ,inima de foc,și un fierar de destinul unui regat uitat.