Vântul aspru de toamnă șuiera printre crengile golașe ale copacilor,aducând cu el miros de pământ umed și frunze putrede.În marginea satului,la umbra pădurii vechi,o casă modestă se ridica printre tufișuri și meri bătrâni.Acolo locuia Elisabeth Müller,o femeie care,deși purta în suflet greutatea anilor și a pierderilor,nu îngăduise niciodată durerii să-i îngenuncheze voința.Cu ani în urmă,viața ei fusese alta.Alături de Heinrich,soțul ei,își construise un cămin plin de iubire,visuri și speranțe.Dar fericirea lor nu durase prea mult.Într-o zi fatidică,Heinrich plecase spre pădure pentru a aduce lemne de foc și nu se mai întorsese niciodată.Un accident stupid,un copac prăbușit,un destin schimbat pentru totdeauna.Elisabeth rămăsese singură cu cele trei fiice ale sale:Adelheid, Greta și Liesel.De atunci,și-a dedicat întreaga viață creșterii lor,încercând să le ofere siguranță și căldură,în ciuda greutăților.Fiecare dintre fete avea sufletul sculptat diferit de timp și împrejurări.Adelheid,cea mai mare,era puternică și harnică,cea care purta în privire hotărârea tatălui său.Greta,visătoarea,găsea refugiu în cărți și povești,sperând la o lume dincolo de dealurile satului.Iar Liesel,cea mai mică,era ca o flacără nestinsă,mereu curioasă,mereu gata să descopere ceva nou.În acea seară,Elisabeth privea focul din vatră,gândindu-se la viitor.Simțea cum timpul alunecă printre degete,cum fetele ei creșteau și se pregăteau,treptat,să-și croiască propriul drum.Oare cât timp le mai avea alături? Oare lumea avea să fie blândă cu ele? Afundată în gânduri,nu știa că în curând,liniștea casei avea să fie tulburată.Adelheid urma să primească o veste care îi va schimba destinul,Greta își va găsi calea prin puterea cuvintelor,iar Liesel va descoperi că,uneori,cele mai frumoase povești nu sunt scrise pe hârtie,ci trăite.Pentru Elisabeth,toate acestea aveau să fie o lecție despre iubire, sacrificiu și speranță.Avea să învețe că,indiferent cât de grea era viața,inimile celor dragi rămâneau mereu legate de firul invizibil al familiei.