Noaptea era adâncă,iar orașul părea un monstru adormit sub plapuma de lumină artificială.Pe străzile înguste ale Amsterdamului,umbrele lunecau pe zidurile vechi,iar mirosul canalelor se amesteca cu cel al fumului de țigară și parfumurilor scumpe.Emilia mergea singură,cu pași hotărâți,pe caldarâmul umed,fără să privească înapoi.Lăsase totul în urmă.Bordelurile,banii,bărbații puternici care o veneraseră și o folosisera în același timp.Fusese odată regina unui imperiu al plăcerii.Acum,era doar o femeie în căutarea unui sens.Trecutul ei era un labirint de decizii greșite.Crescuse fără părinți,aruncată într-un orfelinat rece,unde nimeni nu o iubea și unde singura ei alinare fusese frumusețea care,în loc să o protejeze,o aruncase în prăpastia păcatului.La vârsta la care altele visau la dragoste și familie,Emilia descoperise că lumea nu are milă pentru cei slabi.Și atunci alesese să devină puternică.Dar acum înțelesese că puterea lumească nu era nimic.Bogăția,influența,dorința pe care o trezea în alții,toate acestea nu îi aduseseră liniște.Iadul fusese real.Îl văzuse cu propriii ei ochi.Îi simțise focul pe piele,îi auzise țipetele sufletelor osândite.Raiul fusese la fel de real,o lumină caldă și iertătoare,ceva ce niciodată nu crezuse că ar putea atinge.
Dar Dumnezeu o chemase.Atunci,în clipa în care îngerul Manakel îi arătase drumul,Emilia înțelesese că viața ei nu se terminase.Era un nou început.Un drum spre răscumpărare,un drum lung și plin de încercări,dar unul pe care era gata să-l străbată.În fața ei,pe colțul unei străzi pustii,o biserică mică își ridica turnul spre cer.Un loc unde putea începe din nou.Emilia păși înăuntru.Mirosul de lumânări arse și tămâie îi umplu sufletul de o liniște necunoscută.Se îngenunche în fața altarului,lacrimile curgând fără oprire pe obrajii ei.
-Doamne...dacă încă mă poți ierta,arată-mi calea.Atunci simți ceva ce nu mai simțise niciodată.O căldură blândă,o îmbrățișare nevăzută,o prezență care îi spunea că nu era singură.Și în acel moment,Emilia știu:călătoria ei abia începea.