Aerul nopții era rece,iar cerul fără stele părea o pânză întunecată întinsă deasupra lumii.Ana ținea mâinile încleștate pe volan,cu ochii fixați pe drumul pustiu. Farurile mașinii spintecau întunericul,dar nimic altceva nu părea să existe în afară de banda îngustă de asfalt care se întindea înaintea ei.Oboseala i se strecurase în oase.Conducea de ore întregi,încercând să scape de gândurile care o bântuiau,dar liniștea drumului nu îi oferea nicio alinare.Își simțea pleoapele grele,iar ritmul monoton al motorului o hipnotiza.
Apoi,dintr-o dată,o umbră.
Nu apucă să reacționeze.
Un impact violent.Un țipăt sfâșiat.Metalul sfărâmându-se ca o coajă sub o forță nevăzută.Mașina se răsuci în aer,apoi lovi pământul cu un zgomot surd.Ana simți cum ceva o trage în jos,ca și cum însăși gravitația ar fi devenit un monstru lacom care o devora.
Întuneric.
Un sunet îndepărtat pătrunse prin beznă,o sirenă.Glasuri amestecate.O presiune apăsătoare pe piept.O durere surdă în tot corpul.Apoi,o senzație stranie.Ca și cum ar fi fost ușoară,fără greutate.Plutea.Se ridica încet,departe de locul accidentului,lăsându-și trupul zdrobit în urmă.Privi în jos și își văzu corpul inert, acoperit de sânge,prins între fiarele contorsionate ale mașinii.Lângă ea,paramedicii se agitau,încercând să o readucă la viață.Dar Ana știa adevărul.
Era moartă.
O adiere rece o învălui,iar în jurul ei lumina începu să pălească.De undeva,din umbră,o siluetă se apropia,o figură îmbrăcată în alb,cu aripi translucide care păreau să pulseze ușor,ca o ceață prinsă în vânt.
Un înger.
-Este timpul,Ana,rosti vocea blândă, dar solemnă.
Ana încercă să vorbească,dar nu avea glas.Îngerul întinse o mână spre ea și,fără să poată opune rezistență,se simți trasă într-un vârtej de lumină și întuneric.