Într-o noapte adâncă,în care întunericul părea să înghită lumina stelelor,Alexandru adormi fără griji,fără presimțiri.Camera era liniștită,iar respirația lui calmă umplea spațiul cu un ritm constant.Dar liniștea ascundea o taină,un prag pe care urma să-l treacă fără voie.La miezul nopții,inima lui se opri brusc,ca un ceas vechi căruia i se terminase mecanismul.Timpul părea să încetinească,să înghețe în jurul trupului inert.În acel moment,Alexandru simți o ușoară smucitură,ca și cum cineva l-ar fi tras de suflet.Se trezi într-un spațiu ciudat,o întunecime atât de densă încât părea un zid solid.Întunericul îl îmbrățișa din toate părțile,lipindu-se de pielea sa ca un văl rece și lipicios.Încercă să țipe,dar niciun sunet nu ieși din gura lui.În acel abis tăcut,simțea o prezență care îi străpungea ființa cu o răceală stranie.Din întuneric,începu să distingă siluete contorsionate,umbre care se zvârcoleau și se rugau fără glas.Oameni prinși în suferință eternă,legați de lanțuri nevăzute care le sfâșiau carnea.Chipurile lor erau schimonosite de durere,iar ochii goi păreau să îl privească direct în suflet. Îi recunoștea,fețe familiare,oameni pe care îi întâlnise cândva în viața lui pământeană,acum condamnați pentru păcate ce păreau uitate.Pedeapsa lor era o reflexie a vieților trăite:mincinoșii aveau buzele cusute,incapabili să mai rostească vreodată neadevăruri,în timp ce cei ce săvârșiseră violențe erau sfâșiați la nesfârșit de creaturi cu gheare ascuțite.Copii,tineri și bătrâni,nimeni nu era cruțat;suferința lor era o simfonie mută a osândei.Apoi,o voce profundă, întunecată, răsună din adâncuri:"Ești aici ca să vezi ceea ce este ascuns ochilor celor vii.Aici nu există timp,nu există scăpare.Aceasta este judecata care a fost uitată."În acel moment,Alexandru înțelese:nu era un simplu vis.Era prins între viață și moarte,un călător accidental în tărâmul umbrelor.Iadul nu era doar o poveste veche;era o realitate cumplită,un loc în care păcatele căpătau formă și durerea nu avea sfârșit.