Noaptea era adâncă,iar vântul şuiera printre crengile uscate ale pădurii.Luna,ascunsă după un strat gros de nori,lăsa pământul scufundat într-o beznă amenințătoare.În mijlocul acestei întunecimi,un castel părăsit veghea ca un martor mut al unei tragedii de mult uitate.Într-o cameră rece,unde lumina lumânărilor arunca umbre ciudate pe pereți,o femeie îngenunchea în fața unui altar improvizat.Rochia ei neagră,lungă ca noaptea,se răspândea pe podeaua de piatră,iar ochii ei ardeau cu o ură care sfida însăși moartea.
-Să nu cunoști niciodată iubirea adevărată! a rostit ea cu glas răgușit.Să fii condamnată să o cauți o viață întreagă,fără să o atingi vreodată! Cuvintele ei s-au împletit cu fumul negru care se ridica din lumânările aprinse.Aerul din jur s-a îngreunat,ca și cum însăși noaptea ar fi prins rădăcini în încăpere.Și atunci,ca răspuns la dorința ei neagră,o voce nevăzută a șoptit:
-Blestemul este rostit.Și va fi pecetluit.În acea clipă,femeia a simțit cum ceva nevăzut o smulge din realitate.Sufletul ei a fost prins între lumi,într-o noapte care nu se va sfârși niciodată.Anii au trecut.Nimeni nu și-a mai amintit de ea,dar ecoul blestemului său a dăinuit,legând două destine într-un nod imposibil de desfăcut.Într-un alt colț al lumii,departe de acel castel uitat,Andreea își trăia viața fără să știe că asupra ei plana o soartă scrisă cu cerneală neagră.Oricât de mult ar fi iubit,oricât de aproape ar fi fost de fericire,ceva nevăzut îi smulgea mereu iubirea din brațe.Îi lăsa doar golul,o durere surdă,o amintire neîmplinită.
Dar nimic nu rămâne veșnic ascuns.În curând,trecutul urma să revină,iar umbrele să-și ceară drepturile.Iar când Andreea avea să afle adevărul,totul avea să se schimbe.Pentru totdeauna.