Pământul era încă tânăr,învăluit de o liniște aproape ireală.Soarele,la răsărit,arunca lumini aurii peste dealuri și văi,dezvăluind o lume fără pete,neatinsă de suferință sau violență.Adam și Eva,primii oameni creați,trăiau cu speranța în viitor,iar copiii lor,Cain și Abel,erau pentru ei simboluri ale înspănzirii și ale promisiunii divine.Cain,primul născut,era un bărbat de statură impunătoare,cu brațe puternice și ochi întepători.Era mândru de munca sa în ogor,unde fiecare brazdă și fiecare plantă erau rezultatul efortului său neobosit.Abel, fratele său mai mic,era păstor.Cu o blândețe care aproape contrasta cu fermitatea lui Cain,Abel éra iubit de animalele pe care le conducea și avea un suflet care părea să vibreze în armonie cu cerurile.Cei doi frați aveau responsabilitatea de a aduce jertfe Domnului,fiecare din roadele muncii sale.Pentru Cain,aceasta era o obligație,o datorie pe care o respecta din respect pentru tatăl său și din frica de Dumnezeu.Abel,în schimb,încorpora o devoțiune sinceră și o dragoste pură pentru Creator.Când aduceau darurile lor,diferența dintre cei doi era evidentă.Într-o zi,Cain și Abel s-au dus să aducă jertfe.Cain a ales roadele ogorului său:grâu,fructe și semințe,toate crescute cu sudoarea frunții sale.Abel,într-o demonstrație de generozitate sinceră,a oferit cele mai bune oi din turma sa,mieii cei mai tineri și fără cusur.Focul altarului lui Abel a izbucnit cu putere,ca și cum cerul și-ar fi trimis binecuvântarea direct asupra lui.Dar altarul lui Cain a rămas rece și mut.Cain a privit scena cu furie și frustrare.De ce ar fi fost jertfa lui Abel mai bună? De ce Dumnezeu ar fi primit darurile fratelui său în timp ce pe ale lui le respingea? Gândurile îl sfârtecau,fiecare înțepătură a geloziei adâncindu-se în sufletul său ca o rană vie.