În întinderea nesfârșită a deșertului,unde soarele arde cu o intensitate nemiloasă și vântul cântă povești vechi de mii de ani,s-a născut un glas care a schimbat destinele celor care au trăit sub cerul înstelat.Era un glas care nu răsuna din arme sau din lupte,ci din cuvinte,cuvinte rostite,cântate și purtate de vânturi dincolo de dunele de nisip.Deșertul,aparent sterp și lipsit de viață,ascundea secretele unui popor care supraviețuise mileniilor,ghidat de stele și de înțelepciunea strămoșilor.Acolo,în pustia Paran,un tânăr pe nume Mișma și-a ascultat chemarea.Era unul dintre cei doisprezece fii ai lui Ismael,un păstor al liniștii și al poveștilor,menit să devină mai mult decât un simplu lider tribal.Mișma avea darul rar de a auzi glasul deșertului,de a înțelege șoaptele vântului și de a le transforma în cântece ce alinau sufletele și unificau inimile.Povestea începe într-o noapte tăcută,când cerul era o mare nesfârșită de stele,iar Mișma,doar un tânăr atunci,stătea lângă un foc de tabără alături de tatăl său,Ismael.Focul pâlpâia slab,dar ochii băiatului străluceau intens.
-Tată,întrebă el,cu glasul abia mai puternic decât șoapta vântului,ce rămâne după noi,când nisipul ne acoperă pașii?